Cumva am avut norocul să dau peste acest subiect. E o scrisoare a lui Charles Bukowski ca răspuns faţă de decizia unei biblioteci de a-i retrage o carte de pe rafturi. Şi îmi dau seama că e mai mult decât un manifest împotriva cenzurii, de orice fel ar fi ea. Mie îmi place s-o iau altfel: un îndemn împotriva autocenzurii.
Când eram mic existau câteva persoane cu autoritate pe care nu îndrăzneam să le contrazic. Prin clasa a şasea am citit primele chestii legate de evoluţionism. Şi, recunosc, aveam obiceiul să fiu ostentativ, îmi plăcea să impresionez, să arăt că ştiu chestii. Aşa că, la sfârşitul unei ore o întreb pe dirigintă: “Dumneavoastră credeţi în teoria evoluţionismului?” La care ea, cu o expresie scârbită, de parcă ar fi muşcat dintr-o lămâie: “Nu. E o prostie.”
Exact în acel moment am renunţat să mai cred în evoluţionism, cu toate că înainte s-o întreb pe dirigă, teoria lui Darwin părea perfect plauzibilă chiar şi pentru mine, care obişnuiam să merg duminică de duminică la biserică. Pe scurt, nu voiam scandal, nu voiam să ies din cuvântul cuiva. Nu trebuia să supăr pe nimeni. Eram docil.
Şi mă gândesc (fosta mea dirigă era profă de literatură) dacă aş fi dus la ore Trainspottingul lui Irvine Welsh şi i-aş fi cerut să citească câteva pasaje, mamă, cred că i-ar fi dat foc în faţa clasei şi apoi ar fi stropit cenuşa cu apă sfinţită de la toate mănăstirile din Bucovina.
Ideea e că există nişte oameni care prin reacţiile lor împotriva unor chestii pe care le faci îţi pot spune că eşti pe drumul ce bun. Ăia care te iau la mişto, ăia care nu se pot gândi la nici un motiv pentru care ai face altceva, ăia care râd de tine, ăia care nu pot ieşi din zona lor de confort ca să încerce să înţeleagă.
“Cei care undeva, pe parcursul educaţiei lor, au fost protejaţi de realităţile existenţei. Au fost învăţaţi să privească lucrurile într-un singur fel atunci când există mai multe posibilităţi de a face asta.” Cred că e esenţial să ştii cum să recunoşti astfel de persoane ca să îţi zică din când în când că eşti pe drumul cel bun.
Recunosc că am nişte probleme. Urăsc Ikea pentru că toată lumea iubeşte Ikea. N-o să mă uit niciodată la filmuleţul ăla, Kony, pentru că toată lumea îi dă share. Şi dacă mai văd o dată coverul ăla după Gotye, îmi iau valiza şi mă duc la sanatoriu. După aia, mai urăsc din tot sufletul statusurile filozofice. Şi dacă ar fi să mi se îndeplinească o dorinţă, aş vrea să explodeze o bombă pe scenă, în timpul unui concert Coldplay.
Urăsc citatele motivaţionale. Şi aş vrea să le scot ochii acelor personaje din online care scriu reţete prin care îţi poţi creşte productivitatea la locul de muncă. Iar celor care s-au uitat la The Secret şi acum inundă internetul cu variante ale legii atracţiei care zice că pentru a primi un lucru trebuie doar să ţi-l doreşti şi să gândeşti pozitiv, le-aş da doar o palmă sănătoasă după ceafă. Hai sictir, bă, neinteresanţilor!
În afară de astea, urăsc prostituţia muzicală. Holograf, Proconsul, Direcţia 5. Cineva le-a zis lăutari rock, şi mai bine de atât n-o să-i descrie nimeni. Aceleaşi rahaturi superficiale despre iubire, despre el şi ea, pe repeat de ani întregi, pe Europa FM. Exact. Dac-aş avea cum, aş retrage şi licenţa Europa FM.
Mă seacă şi ăia care încearcă să scrie texte simandicoase folosind toate, dar toate neologismele pe care le cunosc. Frate, nici eu nu am pretenţii că scriu ca un profesionist, dar de fiecare dată când mă apuc să scriu un text ştiu trei chestii: keep it simple, less is more şi write as you talk. Ultima e cea mai importantă. Să n-o aplici şi textele tale o să sune exact cum sună comunicatele de presă ale poliţiei.
Exact. Am un suflet negru şi o să mor de invidie.
Nu mi-am închipuit niciodată cât de uşor e să menţii o stare de paragină. Trebuie doar să stăpâneşti la perfecţie arta inconsecvenţei. Şi în plus, trebuie să fii bun la chestia aia de îi zice în engleză procrastination. Nimic mai mult.
Dar după mult timp, am din nou impresia că sunt pe drumul cel bun. Vezi, ce chestie e aici. Când zic am din nou impresia că sunt pe drumul cel bun se înţelege din prima că data trecută când am crezut asta m-am cam înşelat. Dacă n-ar fi fost aşa, nu ar mai avea rost să o zic încă o dată. E logic.
Treburile stau în felul următor: de câteva săptămâni am început o chestie mişto care are nevoie de ceva disciplină din partea mea. Minunea minunilor e că nu m-am plictisit, ba chiar îmi place. Şi dacă stau să analizez un pic, observ şi câteva urme de ambiţie pe alocuri. Dovezi aici, aici şi aici.
Şi dacă tot mi-am luat libertatea să mă laud în timp ce tu citeşti aici, vin cu un dar. E o poezie pe care am găsit-o anul trecut, pe la Apărătorii Patriei în faţa unei shaormerii. Oricine o fi aruncat-o, să fie sănătos.
angajatul lunii ianuarie
m-am bucurat foarte tare să aflu că
o să facem petrecerea de crăciun pe la sfârşitul lui ianuarie.
apoi a venit ziua şi am plecat spre newton,
aşa-i zicea barului.
am băut atâtea white russian
de parcă mă credeam the big lebowski
şi mă comportam
de parcă s-ar fi dublat gravitaţia.
şi din cauza asta nu-mi dădeam seama
că mă făceam de ruşine.
apoi am plecat ţinând ultimul pahar în mână
pe care l-am spart pe-o trecere de pietoni.
şi am făcut un drum de 10 minute în trei ore.
am trecut de două ori dâmboviţa
dar am ajuns acasă.
şi am intrat în apartament ca un erou.
triumfal am căzut peste uscătorul de rufe
pe care l-am îndoit şi apoi l-am îndreptat pe loc.
imediat după asta
mi-am pierdut memoria
dar numai până dimineaţă
când mi-am dat seama că e vineri.
În afară de toate astea, mă bucur că şi muzica de-acuma e exact aia care trebuie.
Nu ne văzusem de patru ani. Cred că el a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut, cu toate că nu m-am gândit până acum la asta. E neschimbat. I-am zis tot ce mi s-a întâmplat în timpul ăsta şi i-am făcut semn că e rândul lui. Şi-a aprins o ţigară şi a început să povestească.
“Imediat după ce mi-am găsit de lucru a început cea mai nasoală perioadă din viaţa mea. Timp de câteva luni mă trezeam în fiecare zi cu gândul că sunt cel mai mare ratat de pe planetă şi chestia asta mă deprima cumplit. Şi mi-am zis, băi, gata! Până aici! Cred că e timpul să fiu un pic mai disciplinat, m-am plictisit de atâta lâncezeală. Dacă nu iau atitudine o să fiu un ratat şi de-acum încolo. Aşa că, de azi înainte o să mănânc sănătos, mă las de fumat, o să citesc mai mult, termin cu serialele, o să încep chiar să fac şi sport. Gata, frate! E timpul pentru nişte dezvoltare personală. Voi fi mai organizat, mai productiv la serviciu, ba chiar îmi propun să încerc să mă bărbieresc în fiecare zi şi să economisesc ceva bani pentru prima dată în viaţa mea!
Sper că prin chestiile astea o să mă schimb pentru că prea am fost de rahat până acum. Şi de parcă ratarea mea nu ar fi de ajuns, toţi colegii şi toţi prietenii îmi lasă impresia că o duc mult mai bine decât mine. Aşa că încep cu demaraj: dimineaţa, în loc de cartofi prăjiţi mănânc o salată apoi merg să alerg prin parc. Mă bărbieresc, fac un duş şi mă pornesc spre birou. Pe drum refuz să îmi cumpăr ţigări. Trebuie să mă ţin de plan. La serviciu reuşesc să-mi impresionez şefii cu toate excelurile alea simandicoase şi cu atitudinea mea proactivă, inexistentă până acum.
După job, merg acasă, beau un pahar cu lapte, spăl vasele şi mă uit la un documentar. E incredibil, mi-am spus, viaţa mea e de vis! Mai trebuia să citesc câteva pagini înainte să adorm şi chiar că ar fi fost o zi perfectă. Îmi sună telefonul: e cel mai bun prieten din facultate. Zice că e în trecere prin oraş şi că vrea să ne vedem la o bere. Asta nu era în plan, dar n-am cum să refuz. Ne întâlnim şi povestim chestii din facultate cu lacrimi în ochi, alcoolul a aprins flacăra nostalgiei în noi. Povestitul durează cam patru ore iar noi bem ca doi studenţi teribilişti din anul I. Singura concluzie care poate fi trasă după discuţia asta e că amândoi ne-am ratat vieţile cu brio şi că restul oamenilor au reuşit aceeaşi performanţă, cu toate că toţi se chinuie să lase exact impresia opusă.
Ne-am făcut clanţă amândoi, dar eu eram la un nivel superior. Eram atât de beat încât credeam că sunt în stare să merg drept. Am căzut, mi-am umplut hainele cu noroi, mi-am julit pantalonii în genunchi şi pe deasupra, mi-am pierdut şi un pantof. Cum am ajuns acasă am tăbărât pe frigider şi am mâncat tot ce am găsit. Trag cu ochiul în oglinda de pe hol şi observ că am o ditamai zgârietura pe frunte, nu ştiu cum s-a întâmplat asta. Dau să mă uit cât e ceasul şi observ că mi s-a crăpat şi ecranul la mobil. Refuz să-mi iau pijamalele şi mă trântesc în pat exact aşa cum am ieşit pe uşă.
A doua zi, când m-am trezit, a fost prima dată în viaţa mea când am vrut să mă sinucid. Toată disciplina, organizarea, realizările şi gândirea pozitivă din ziua de dinainte s-au dus la dracu pentru că nu sunt şi nu pot fi altceva decât un porc inconsecvent. De atunci n-am mai găsit puterea de a o lua de la capăt.”
Era cât pe-aci să mă ratez irevocabil, dar mi-am dat seama că totdeauna o să existe un moment în care o să mă gândesc cât eram de prost în trecut. E o prostie continuă asumată care, oricât de fals şi de pozitiv ar suna, mă ajută să nu vreau să mă opresc din învăţat tot felul de lucruri, în afară de alea care te ajută să fii mai bun, aka mai docil.
Prima dată când mi-am dat seama cât sunt de prost, am început să citesc. Asta mi-a venit în cap atunci, asta am făcut. Dar niciodată nu mi-a plăcut să stau ore în şir şi să-mi bat capul cu vieţile închipuite ale altora. Numai că aici e toată şmecheria: dacă se întâmplă să citeşti din când în când, e posibil să-ţi dai seama că ai o şansă să fii mai inteligent. Totuşi, nu există nici o garanţie că asta se va întâmpla.
Apogeul prostiei l-am atins când nu-mi doream nimic altceva decât să am un serviciu care să îmi pună la dispoziţie banii cu care să îmi permit să merg la supermarket o dată pe săptămână şi astfel să duc o viaţă normală, cu toate chestiile pe care le-ar presupune o viaţă normală. Cred că încercam să imit un model de om pe care tot societatea îl scoate în faţă, dar totuşi, de unde atâta lipsă de imaginaţie? Oricum, de ceva timp mi-am dat seama: mai bine să te ratezi pe cont propriu decât să te realizezi ca angajat.
Dar mai există speranţă, şi încă ditamai speranţa! Pentru mine, declicul s-a produs târziu, când am început să flirtez cu situaţii absurde, fără finalitate în vreun viitor perfect. Chestii mărunte ca atunci când mi-am investit de atâtea ori ultimii bani în bilete la concerte pe care n-o să le uit, sau vizite nocturne la poliţie, unde societatea încerca să mă aducă pe calea ei cea dreaptă. De fiecare dată când îmi aduc aminte cum am trecut de două ori Dâmboviţa fără să-mi dau seama, sau cum am răsturnat dulapuri spre dimineaţă, sau cum la concerte furam tamburina şi îmi făceam loc cu forţa în componenţa formaţiei, mă ruşinez de parcă m-am compromis pe veci, dar e de bine.
Ce o să zic acuma nu are pretenţii de concluzie, dar de când am început să fac chestii de care să-mi fie ruşine, parcă totul a devenit mult mai puţin plictisitor, chiar spre zero. Şi parcă nu mai sunt chiar aşa de prost. N-am zis-o eu, dar nici nu contează, ruşinea face minuni!