st. augustin k.

Era cât pe-aci să mă ratez irevocabil, dar mi-am dat seama că totdeauna o să existe un moment în care o să mă gândesc cât eram de prost în trecut. E o prostie continuă asumată care, oricât de fals şi de pozitiv ar suna, mă ajută să nu vreau să mă opresc din învăţat tot felul de lucruri, în afară de alea care te ajută să fii mai bun, aka mai docil.   

Prima dată când mi-am dat seama cât sunt de prost, am început să citesc. Asta mi-a venit în cap atunci, asta am făcut. Dar niciodată nu mi-a plăcut să stau ore în şir şi să-mi bat capul cu vieţile închipuite ale altora. Numai că aici e toată şmecheria: dacă se întâmplă să citeşti din când în când, e posibil să-ţi dai seama că ai o şansă să fii mai inteligent. Totuşi, nu există nici o garanţie că asta se va întâmpla.

Apogeul prostiei l-am atins când nu-mi doream nimic altceva decât să am un serviciu care să îmi pună la dispoziţie banii cu care să îmi permit să merg la supermarket o dată pe săptămână şi astfel să duc o viaţă normală, cu toate chestiile pe care le-ar presupune o viaţă normală. Cred că încercam să imit un model de om pe care tot societatea îl scoate în faţă, dar totuşi, de unde atâta lipsă de imaginaţie? Oricum, de ceva timp mi-am dat seama: mai bine să te ratezi pe cont propriu decât să te realizezi ca angajat.

Dar mai există speranţă, şi încă ditamai speranţa! Pentru mine, declicul s-a produs târziu, când am început să flirtez cu situaţii absurde, fără finalitate în vreun viitor perfect. Chestii mărunte ca atunci când mi-am investit de atâtea ori ultimii bani în bilete la concerte pe care n-o să le uit, sau vizite nocturne la poliţie, unde societatea încerca să mă aducă pe calea ei cea dreaptă. De fiecare dată când îmi aduc aminte cum am trecut de două ori Dâmboviţa fără să-mi dau seama, sau cum am răsturnat dulapuri spre dimineaţă, sau cum la concerte furam tamburina şi îmi făceam loc cu forţa în componenţa formaţiei, mă ruşinez de parcă m-am compromis pe veci, dar e de bine.

Ce o să zic acuma nu are pretenţii de concluzie, dar de când am început să fac chestii de care să-mi fie ruşine, parcă totul a devenit mult mai puţin plictisitor, chiar spre zero. Şi parcă nu mai sunt chiar aşa de prost. N-am zis-o eu, dar nici nu contează, ruşinea face minuni!